Îmi pare rau ca trebuie mereu sa cred ca e vina mea. Ca trebuie mereu sa îi caut scuze. Ca nu pot sa fiu tare si sa spun „Gata! Mi-a ajuns si nu mai vreau sa ma înjosesc în fata nimanui!”. Desi cu exceptia câtorva momente din relatia pe care o avem (sau am avut-o? nu stiu!), nu consider ca am facut nimic umilitor. Între doi oameni care se iubesc nu trebuie sa existe orgolii si ambitii prostesti, sau teama de a vorbi si de a spune lucruri doar pentru ca nu vrem sa aratam raniti sau umiliti...
Ne-am distrus reciproc. Si ce aveam, si pe noi însine. Si nici macar nu stiu de ce, sau daca s-a meritat. Niciodata nu vom putea renunta unul la celalalt definitv, si mereu ne vom aminti unul de celalalt; fiecare în moduri diferite probabil. Niciodata nu îl voi putea uita, cum niciodata nu ma va putea uita nici el pe mine.
E atât de dureros sa gândesc astfel. E ca si cum chiar s-a terminat si nu se mai poate face nimic. Si vreau sa se faca, numai ca nu stiu ce. Nu stiu ce îmi doresc. Nu îmi doresc lânga mine barbatul acesta rece si insensibil, cu ura în ochi si muschii încordati. Nu pe el l-am cunoscut, si nu cu el am vrut sa fiu... însa barbatul pe care l-am cunoscut nu stiu unde este, si nici daca se va mai întoarce.
Mi-e greu sa merg mai departe singura. Nu spun ca îmi este imposibil, dar îmi e greu. Dintr-un motiv evident egoist, nu îmi doresc sa o iau de la capat fara el. Poate si din comoditate. Fiecare început e greu, oricum ar fi el. Si eu nu sunt pregatita pentru acesta...
Îmi doresc sa dau timpul înapoi... Nu stiu ce as face diferit, dar stiu doar ca asta îmi doresc sa fac. Poate ca lucrurile vor sta altfel; sau poate ca va fi exact la fel... În orice caz, asta nu voi avea niciodata de unde sti...